La mulţi ani!!!

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul Său, de-a lungul celor doi ai pe care i-am împlinit în această lună, de când m-am lansat în blogosferă, El a oferit inspiraţie. Mi-am propus ca în anul acesta să scriu mult mai mult decât în anii precedenţi, şi sper că voi reuşi.....

Potenţialul din tine...

Te vezi tânăr şi nefolositor? Crezi că în tine nu poate fi nimic bun şi astfel tu nu ai ce să-I oferi lui Dumnezeu? Te invit să meditezi la aceste lucruri citind articolul : "Potenţial aruncat la coşul de gunoi" de pe blogul : andrewarasciuc.wordpress.com -Există atât de mult potențial în tineri!!!

Profanarea Numelui lui Dumnezeu.

Recent am citit un articol ce poartă numele de mai sus, mi s-a părut interesant şi de aceea vă invit să îl citiţi..."Profanarea Numelui lui Dumnezeu" pe blogul colegului meu tavy : www.tavybruma.wordpress.com

Înţelepciunea lumii şi întelepciunea lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel face o despărţire precisă între înţelepciunea lumii şi înţelepciunea lui Dumnezeu. El cunoaşte o înţelepciune a lumii care aparţine vremii de acum şi o înţelepciune care aparţine lui Dumnezeu şi este divină, venită de sus.
Înţelepciunea lumii este cea pe care Dumnezeu o „nimiceşte”(1Corinteni1:19) şi o „prosteşte”(1Corinteni1:20), după cum şi fruntaşii veacului acestuia sunt destinaţi nimicirii (1Corinteni2:6,15:24). Faţă de aceasta apostolul Pavel se declară pentru o înţelepciune a lui Dumnezeu (1Corinteni 2:7). El a amintit în pasajul 1Corinteni 1:24-30, că mesajul lui Dumnezeu despre cruce este înţelepciune în sensul cel mai adânc. El descrie mai precis această înţelepciune a lui Dumnezeu, tainică şi ţinută ascunsă, ea se ascunde înapoia crucii lui Hristos (1Corinteni 2:8), care dinafară pare o nebunie. Ea nu s-a născut abia cu răstignirea lui Hristos, ci a existat din totdeauna în planul veşnic al lui Dumnezeu (1Corinteni2:7).
Pavel continua să poclame crucea lui Hristos, indiferent de respingerea care venea din partea iudeilor cât şi din partea grecilor, fiind pe deplin conştient că nu există altă soluţie pentru mântuire, decât crucea lui Hristos. Nu oricine era capabil să primească această înţelepciune, fiind nevoie în acest scop de o „undă de recepţie specială”[1]. Pavel o numeşte „Duhul lui Dumnezeu” (1Corinteni 2:10), sau cu o simplitate minunată determinată de citatul din Isaia, poate fi numită „gândul lui Hristos” (1Corinteni 2:16). Pe oamenii care îl au, el îi numeşte „desăvârşiţi” şi „oameni duhovniceşti” (1Corinteni 2:6,13,15), după cum mai înainte îi numise mai simplu „credincioşi” (1Corinteni 1:21,2:5). La aceştia, înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în vorbiri „învăţate de la Duhul Sfânt” (1Corinteni 2:13), altfel spus care sunt de la „Duhul lui Dumnezeu” (1Corinteni 2:14). Pavel fie că arată înţelepciunea lumii în neputinţa ei adâncă în faţa lui Dumnezeu, fie că propovăduieşte înţelepciunea ascunsă a crucii, el face o delimitare precisă, între înţelepciunea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lumii. Lucrurile lui Dumnezeu pe pământ, precum şi propovăduirea aflată la baza bisericii, pot fi înţelese numai atunci când sunt privite ca intervenţii, din afară a lui Dumnezeu, în veacul acesta. Orice alt mod de considerare ce ar pune propovăduirea bisericii pe aceeaşi linie cu evlavia sau filozofia din jur, trece pe lângă lucrul în sine. Tocmai pentru că este cauza lui Dumnezeu, ea nu poate să-şi aibă originea în această lume şi în gândurile ei. Aceasta o poate contesta numai cine nu ştie că veacul acesta a decăzut şi trăieşte într-o deplină orbire cu privire la sine „s-a prostit”. Contradicţia nu poate fi înlăturată zicând că „înţelepciunea lui Dumnezeu” despre care vorbea Pavel în 1Corinteni 2:6, ar fi altceva decât propovăduirea simplă a crucii, despre care spunea mai înainte, că la ea au fost chemaţi corintenii (1Corinteni 1:26).
Horton spune că: „spre deosebire de filosofi, Pavel nu dorea să demonstreze câte cunoştinţe are el, nici să impresioneze cu bogăţia vocabularului său. El era preocupat doar de conţinutul mărturiei lui cu privire la Dumnezeu, Hristos şi mântuire. El folosea un limbaj direct şi simplu pentru a proclama Evanghelie. Pavel a înţeles că atunci când Duhul dă putere pentru mărturie, mărturia nu înseamnă doar cuvinte, ci şi tămăduiri, minuni şi semne, care demonstreză puterea Duhului”[2].
II. Puterea Duhului.
Lucrarea Duhului Sfânt.
Lucrarea Duhului Sfânt poate fi definită în felul următor: „lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a manifesta prezenţa activă a lui Dumnezeu în lume şi în mod special în Biserică”
A. Duhul Sfânt împuterniceşte.
1) El dă viaţă.
În lumea naturală, rolul Duhului Sfânt este să dea viaţă tuturor creaturilor însufleţite, fie din cer, fie de pe pământ, fie din apa mărilor, deoarece când „îţi trimiţi Tu suflarea, ele sunt zidite” (Psalmul 104:30) iar dacă Dumnezeu „şi-ar lua înapoi Duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână”(Iov 34:14-15).
Ilarie Felea spunea: „oamenii fără Duh sunt ca şi păsările şi animalele din muzee, gata să zboare, să cânte, dar aevea sunt moarte, căci //nu e duh în gura lor//”[3]. Duhul trezeşte sufletele la o viaţă nouă şi sfântă, e ca ploaia binefăcătoare care face să rodească viaţa sufleţească.
2) El dă putere pentru slujire.
Lucrarea Duhului Sfânt de împuternicire în Noul Testament este văzută mai întâi şi cel mai deplin în ungerea şi umplerea de putere a lui Isus ca Mesia. Duhul Sfânt i-a umplut de putere şi pe ucenici pentru mai multe felurite lucrări. Duhul Sfânt i-a împuternicit pe primii creştini pentru a face minuni în timpul predicării Evangheliei (1Corinteni 2.4). Duhul Sfânt a dat mare putere şi predicării făcute de Biserica primară, ca atunci când ucenicii erau plini de Duhul Sfânt, predicând Evanghelia cu îndrăzneală şi cu mare putere. (Fapte 4:8,31;6:10; 1Tesaloniceni 1:5) Pavel recomanda insistent ca darurile spirituale să fie folosite în aşa fel încât atunci când intră un necredincios „el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi, tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru”. (1Corinteni 14:24-25)
Legătura dintre predicare şi lucrarea Duhului Sfânt este explicată de Pavel atunci când îşi descrie lucrarea din corint : „ învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentruca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor ci pe puterea lui Dumnezeu”. (1Corinteni 2:4-5)
Pavel aduce în atenţie faptul că Biserica din Corint nu este rodul înţelepciunii umane ci rodul puterii lui Dumnezeu dsfăşurată în propovăduirea crucii. Predicatorul trebuie să posede puterea dată de legătura sa directă cu Dumnezeu. Predicarea plină de Duh şi de har ne aduce întotdeauna la o smerire înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată „înălţa” aşa cum ne-a promis. (Iacov 4:10) „Toate predicile adevărate trebuie să aibă un conţinut solid biblic, însă aceasta nu este totul, mesajul trebuie să vină printr-un mesager umplut cu Duh Sfânt”[4].
În general, putem afirma că Duhul Sfânt vorbeşte prin mesajul Evangheliei în timp ce acesta este predicat eficient pentru inimile credincioşilor. Darul „deosebirii duhurilor” (1Corinteni 12:10), dat de Duhul Sfânt, trebuie să fie o armă în bătălia împotriva forţelor întunericului, cum este şi Cuvântul lui Dumnezeu care lucrează ca o „sabie a Duhului” (Efeseni 6:17), în conflictul spiritual.
Lucrarea spiritelor este destul de complicată, de aceea avem mare nevoie de darul deosebirii duhurilor.
Prin darul deosebirii duhurilor putem cunoaşte dacă o lucrare vine de la Dumnezeu, dacă o fiinţă spirituală este un trimis al Domnului ori o lucrare de rătăcire. Putem şti dacă o lucrare aparţine Duhului Sfânt sau vine din duhul omului.
„Darurile spirituale sunt puterile sau lucrările cu care este înzestrat un credincios pe cale spirituală, supranaturală, de către Duhul Sfânt, prin harul lui Dumnezeu pentru a fi în slujba altora”[5].
B. Duhul Sfânt curăţă.
Când oamenii devin creştini, Duhul Sfânt face în ei o lucrare de curăţare iniţială, relizând o rupere hotărâtoare de modelele de comportament păcătoase existente până atunci în viaţa lor. Pavel le zice corintenilor : „aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”.( 1Corinteni 6:11) „Textul se referă la naşterea din nou efectuată, nu de un ritual, ci de către Duhul Sfânt. Conform aceluiaşi text, Duhul este agentul care îşi continuă lucrarea în credincios, în procesul sfinţirii”. Pavel zice că preocupându-ne de lucrurile Domnului vom învăţa „să ne îngrijim cum să fim sfinţi şi cu trupul şi cu duhul”. (1Corinteni 7:34) Pe măsură ce devenim mai sfinţiţi în trupurile noastre, acestea devin tot mai folositoare slujirii lui Dumnezeu, tot mai răspunzătoare la voia lui Dumnezeu şi la dorinţele Duhului Sfânt. (1Corinteni 9:27)
„Noi nu vom lăsa ca păcatul să stăpânească în trupurile noastre, nici nu vom permite trupurilor noastre să participe în vreun fel de imoralitate ci ne vom trata trupurile cu grijă recunoscând că ele sunt mijlocul prin care lucrează Duhul Sfânt prin noi în această viaţă”[6]. De aceea, ele nu trebuie abuzate sau tratate cu nepăsare, ci trebuie făcute folositoare şi capabile să răspundă voii lui Dumnezeu: „nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?Şi că voi nu sunteţi ai voştri?Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sunt ale lui Dumnezeu”.(1Corinteni 6:19-20)
C. Duhul Sfânt revelează.
1) El dă dovadă prezenţei lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt dă daruri prin care îşi manifestă prezenţa (1Corinteni 12:7-11). El face semne miraculoase şi minuni care dovedesc cu putere prezenţa lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei (1Corinteni 2:4). „Unul dintre scopurile principale ale Duhului în acest veac al noului legământ este să manifeste prezenţa lui Dumnezeu, să dea indicii care să facă prezenţa lui Dumnezeu cunoscută”[7]. Când Duhul Sfânt lucrează în diferite feluri care pot fi înţelese de către necredincioşi şi credincioşi, lucrul acesta întăreşte credinţa oamenilor că Dumnezeu este aproape de ei şi lucrează ca să-şi împlinească scopurile în Biserică şi să aducă binecuvântare poporului său.
2) El îşi călăuzeşte şi îşi direcţionează poporului său.
Duhul Sfânt şi-a îndeplinit rolul de călăuzitor şi prin mijloacele darurilor spirituale, cum ar fi profeţia (1Corinteni 14:29-33).
„Profeţia este un dar al Duhului Sfânt, care a grăit prin prooroci, adică i-a inspirat, le-a luminat mintea cu dumnezeieşti străluciri ca să înţeleagă tainele cereşti, să deslege enigmele, să vadă evenimentele viitoare care nu pot fi cunoscute pe cale naturală şi să le vestească oamenilor”[8].
Autoritatea unică de care se bucură profeţiile, vine din originea lor dumnezeiască şi din împlinirea şi verificarea lor istorică, la care se mai adaugă forţa morală a profetului.
Biserica dă cel dintâi exemplu de respect şi de credinţă faţă de profeţii. „Profeţiile, ca şi toate Cuvintele Domnului, sunt lumină de la Dumnezeu, descoperire care ne arată să umblăm pe căile Lui”[9].
3) El învaţă şi luminează.
Un alt aspect al lucrării de revelare a Duhului Sfânt este acela de a-i învăţa pe copiii lui Dumnezeu anumite lucruri şi de a-i ajuta să le înţeleagă. Lucrarea de luminare, a minţilor noastre, înfăptuită de Duhul Sfânt este văzută prin faptul că El ne ajută să înţelegem: „şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său”.(1Corinteni 2:12) De aceea „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”, dar „omul duhovnicesc poate să judece totul”(1Corinteni 2:14-15). Duhul Sfânt i-a revelat lui Pavel, lucruri care se vor întâmpla în veacurile de pe urmă, descoperindu-i ce a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc (1Corinteni 2:10).
D. Duhul Sfânt unifică.
Vorbind despre darurile spirituale, Pavel repetă tema lucrării de unificare înfăptuită de Duhul Sfânt. Deşi uneori s-ar putea crede că oamenii au daruri diferite nu se pot înţelege bine unii cu alţii, concluzia lui Pavel este cu totul alta, darurile diferite ne atrag laolaltă pentru că suntem forţaţi să depindem unul de celălalt: „ochiul nu poate zice mânii, nu am trebuinţă de tine, nici capul nu poate zice picioarelor, n-am trebuinţă de voi” (1Corinteni 12:21). Aceste daruri diferite ne spune Pavel sunt împuternicite „de unul şi acelaş Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1Corinteni 12:11), pentru că în Biserică „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (1Corinteni 12:7). „Nu credinciosul este proprietarul darurilor, ci Duhul Sfânt. Ele locuiesc în Duhul Sfânt, care le dă credinciosului, spre a le exercita spre folosul altora”.[10] De fapt „noi toţi, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1Corinteni 12:13). Când Duhul Sfânt lucrează cu putere într-o Biserică pentru a manifesta prezenţa lui Dumnezeu, una dintre dovezile acestui fapt va fi armonia existentă între membrii acesteia şi manifestată prin dragostea lor unul pentru celălalt. În 1Corinteni 13, apostolul Pavel afirmă că nici unul dintre darurile spirituale nu are valoare fără dragoste. „superioritatea dragostei este afirmată prin caracterul ei nepieritor, dacă profeţia, limbile şi cunoştinţa se vor sfrârşi atunci cand va veni ce este desăvârşit, dragostea nu va pieri niciodată”.[11]
E. Duhul Sfânt va dovedi mai mult sau mai puţin prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu în funcţie de modul în care răspundem cerinţelor Lui.
Multe exemple din Vechiul şi din Noul Testament ne arată că Duhul Sfânt va da binecuvântarea sau o va lua, în funcţie de mulţumirea sau nemulţumirea pe care i le produce o anumită situaţie. Este demn de observat că Isus a fost fără păcat şi de aceea Duhul Sfânt „a rămas peste El”(Ioan 1:32), şi i-a fost dat „fără măsură” (Ioan 3:34).
În Noul Testament ni se spune că Duhul Sfânt poate fi întristat (Efeseni 4:30), iar în asemenea cazuri nu mai dă binecuvântarea peste o anumită situaţie. Pavel îi averitează pe creştini să nu-şi pângărească trupurile unindu-le cu o prostituată, pentru că Duhul Sfânt trăieşte în trupurile lor: „nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1Corinteni 6:19-20). Reiese clar din text că apostolul foloseşte metafora „templului” pentru a indica prezenţa Duhului în fiecare credincios„nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1Corinteni 3:16-17). Cu toate că Pavel se adresează Bisericii din Corint, negreşit el înţelege că întreaga biserică este sanctuarul lui Dumnezeu, în care Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt. „Aici intervine conceptul nou testamental de părtăşie care, în gândirea lui Pavel nu este o simplă asociaţie omenească bazată pe interese comune, ci este o părtăşie spirituală, creată de Duhul Sfânt”.[12]
Duhul Sfânt a fost turnat din abundenţă la Rusalii(Fapte 2:17-18), iar acum locuieşte în toţi credincioşii adevăraţi, făcând din ei temple ale Dumnezeului celui viu.(1Corinteni 13:16, 6:19-20). „A fi plin de Duhul Sfânt înseamnă să fii plin de prezenţa imediată a lui Dumnezeu, lucru care te va determina să simţi ce simte Dumnezeu, să doreşti ce doreşte Dumnezeu, să faci ce vrea Dumnezeu, să vorbeşti prin puterea lui Dumnezeu, rugându-te şi slujind în puterea lui Dumnezeu şi cunoscând cu acea cunoaştere pe care numai Dumnezeu o poate da”.[13]
În vremurile când Biserica experimentează treziri spirituale, Duhul Sfânt produce aceste rezultate în viaţa oamenilor pe căi deosebit de puternice. Toată lucrarea noastră, indiferent ce formă i-a, trebuie făcută în puterea Duhului Sfânt.
Concluzii:
Predicatorul trebuie să posede puterea dată de legătura sa cu cerul. Acestă putere vine numai şi numai de la Duhul Sfânt. Este singurul lucru care trebuie căutat şi păstrat, singurul lucru al cărui importanţă întrece pe cea a altor lucruri, singurul lucru care rămâne în picioare de neegalat şi suprem.
Când Duhul Sfânt umple viaţa unui credincios, Biblia spune că îi va determina o inimă plină de cântec şi recunoştinţă şi un duh supus.
[1] Erich D. Stange, Epistolele I şi II Corinteni, Sibiu, Editura Lumina lumii, 1992, p. 34
[2] Nelu Brie, Curs: Exegeza epistolei 1Corinteni, Bucureşti, 2008, p.29-30
[3] Ilarie V. Felea, Duhul Adevărului, Arad, Diecezana, 1943, p.157
[4] Jim Cymbala, Putere Proaspătă, Oradea, Casa Cărţii, 2002, p.65
[5] Trandafir Sandru, Dogmatica Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale, Bucureşti, Ed ITP., 1993, p. 186
[6] Wayne Grudem, Teologie sistematică, Oradea:Ed. Făclia în colaborare cu Ed. Univesităţii Emanuel, 2004, p.793
[7] Idem, p.673
[8] Ilarie V. Felea, op. cit.p.258
[9] Idem,p.261
[10] Trandafir Sandru, op cit. p. 187
[11] John F. Tipei, Duhul Sfânt, Oradea, Metanoia,2003, p.315
[12] Idem, p.266
[13] Wayne Grudem, op. cit., p.681

Introducerea actelor de identitate cu CIP în România

La începutul acestui an, viața societății românești a fost tulburată de știrea introducerii actelor de identitate biometrice, mai precis a paşapoartelor biometrice. Aş vrea în câteva rânduri să vă informez despre introducerea actelor de identitate cu CIP în România. Acestea diferă de actele de identitate de până acum prin încorporarea unui cip electronic de tip RFID- dispozitiv de identificare prin unde radio- care conține informații personale, între care imaginea facială și amprentele. Cipul devine astfel elementul esențial de identificare a fiecărei persoane. Siguranța actelor de identitate cu cip încorporat este doar un mit și nu a fost demonstrată până acum de cei care le promovează. Orice expert în tehnologia informației confirmă faptul că nu există și probabil nu va exista niciodată un sistem impenetrabil de protecție a datelor. Dacă periodic apar în presă, știri despre adolescenți români care pătrund în serverele celor mai securizate instituții din lume - CIA, NASA- , cine ne garantează siguranța actelor de identitate biometrice?
Odată stocate informații personale în cipuri, mai devreme sau mai târziu se vor găsi persoane care nu în scopuri științifice, ci cu alte obiective vor putea frauda documentele de indentitate. Cine ne garantează că odată cu dezvoltarea tehnologică cipurile nu vor putea fi citite chiar de la mare distanță? Cine ne garantează ca nu vor fi scoase sau întroduse date din cipurile personale fără știrea sau consințământul posesorului? Se va putea ajunge la situația ca aceste date să ne fie inaccesibile nouă, proprietarilor, iar cei care vor avea acces la ele, legal sau ilegal, să le poată folosi împotriva noastră.
Există un aspect pe care orice creştin îl va considera de maximă importanţă. Cercetând informaţiile tehnice despre acest tip de acte, gândul nostru se îndreaptă imediat către descoperirea din Apocalipsa, cu privire la pecetluirea tuturor oamenilor, în vremea sfârşitului lumii, pe mâna dreaptă sau pe frunte, cu ceva fără de care nimeni nu va putea cumpăra şi nu va putea vinde. În zilele noastre se cunosc deja cazuri de persoane cărora li s-au implantat cipuri pe mâna dreaptă din motive de securitate, medicale sau economice. Primirea actelor în forma actuală nu reprezintă pecetluirea finală! Avem conştiinţa că primirea lor este unul din ultimii paşi înaintea pecetluirii finale şi că această primire are drept consecinţă intrarea pe un drum al cărui capăt este acceptarea pecetluirii pe mână sau pe frunte, şi apostazie. Dacă primim acum paşapoartele cu cipuri, vom primi începând cu 1 ianuarie 2011 (conform OGU 184/2008) şi cărţile de identitate cu cip. Peste câţiva ani, vom accepta fără probleme de conştiinţă îmbunătăţirea cipurilor cu noi informaţii, care ne vor uşura legătura cu diverse instituţii medicale, informaţionale, comerciale, apoi ne va părea firească unificarea lor într-unul singur, care să încorporeze şi cărţile de credit. Peste alţi câţiva ani ni se va spune că, pentru a preveni pierderea sau furtul, este mai eficientă implantarea cipului în corpul omenesc. Va mai trece încă o perioadă şi se va ajunge la concluzia că, pentru buna funcţionare a societăţii, este strict necesar ca toţi oamenii să aibă implantate aceste cipuri pe frunte sau pe mâna dreaptă. Ce vom face atunci?

Responsabilitatea în familia creștină.

A fi un om responsabil înseamnă răspunderea unui lucru, a unui fapt. Persoană care este însărcinată cu o funcţie de conducere, care are o sarcină de răspundere, căreia i s-a încredinţat o responsabilitate.[1]
Responsabilitate înseamnă obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere.[2]
În cele mai multe culturi şi potrivit modelului biblic, bărbatul este cel care trebuie să–şi întreţină familia, să-i asigure protecţia, adăpostul, conducerea, să se ocupe de educaţia copiilor, să asigure o disciplină fermă, dar nu dură şi să prezinte persoana lui Dumnezeu în faţa copiilor lui, până când aceştia vor ajunge să-şi transfere încrederea, afecţiunea şi credinţa în Tatăl Ceresc, prin credinţa în Isus Hristos. Unui om care a avut un exemplu slab în tatăl său, îi va fi mai greu să aibă încredere în Dumnezeu, decât altora. Bărbaţii din diferite culturi, fac de obicei munca de afară, iar femeile cea din casă. Dar în condiţiile de azi, adesea femeile trebuie să lucreze în afara casei, ca să contribuie la asigurarea celor necesare, de aceea bărbaţii trebuie, la rândul lor, să le ajute în responsabilităţile ce ţin de casă, pentru că o femeie este şi ea limitată fizic şi nu poate să rezolve toate problemele singură.[3]


1.Neasumarea responsabilității

Atunci când ne gândim la rolurile partenerilor în căsnicie, în mod automat facem în mintea noastră o conexiune cu responsabilităţile ce decurg din aceasta şi constatăm faptul că din ce în ce mai mulţi oameni fug de responsabilităţi, fiindu-le greu să le accepte şi să-şi asume responsabilitatea faptelor lor.
Conform indicaţiilor din Scriptură, bărbatul are responsabilitatea de a conduce familia, în calitate de cap al familie, de aşi manifesta în mod practic iubirea faţă de soţie şi copii şi de a asigura protecţia familiei pentru ca aceasta să se simtă în siguranţă. Soţia este aceea care este ajutorul potrivit pentru bărbat, ca acesta să poată să-şi îndeplinească rolul de soţ. Însă adeseori soţul refuză să-şi asume responsabilitatea familială, încercând să aşeze pe umerii soţiei lui, greutăţi de care el fuge pentru că îi este frică de ceea ce trebuie să facă şi se socoteşte probabil incompetent şi fără capacitatea necesară de a fi cu adevărat un lider al familiei. Mulţi bărbaţi au abdicat de la poziţia lor de lideri, iar femeile au fost acelea care l-au încurajat să facă aceasta.[4]
Unii bărbaţi pretind şi aşteaptă ca soţia şi familia să facă un lucru pe care el însuşi nu-l consideră ca fiind destul de important ca să-l facă. El scapă din vedere faptul că, ei înşişi trebuie să fie un exemplu pentru familia lor în caracter, moralitate, credinţă şi în orice circumstanţă în viaţă. Pretenţiile şi aşteptările noastre de la partenerul de viaţă fără a dărui noi mai întâi, înseamnă egoism şi nechibzuinţă. Aceasta este o disfuncţie familială, evidentă prin neînsuşirea rolurilor în familie şi prin împiedicarea celuilalt partener de a-şi asuma responsabilitatea.
Soţul şi soţia au roluri în societate pe care le folosesc în interacţiunea lor unul cu altul, însă aceste roluri ar trebui să se preteze la ordine, continuitate şi previziune în căsătorie. Incapacitatea sau eşecul de a îndeplinii un rol poate cauza tensiuni în familie şi poate deveni chiar fatal pentru căsnicie. De obicei rolurile sunt învăţate în mare parte în familie. Prin atitudinile, aşteptările şi obiceiurile formate în familie, un tânăr primeşte educaţia de bază pentru rolul pe care îl va juca sau îl va aştepta de la sexul opus în căsătorie. Trăim într-un timp când tradiţionalele roluri, soţ-soţie sunt reevaluate. Adesea acestea duc la o stare conflictuală despre ceea ce înseamnă responsabilitatea soţului şi a soţiei, deoarece modernismul şi unele curente feministe răstoarnă ordinea aşezată de Dumnezeu în familie.[5] Chiar dacă Biblia este explicită în acest sens[6], unii creştini au de suferit din cauza interpretărilor personale, în ceea ce priveşte rolul soţului şi al soţiei, ceea ce conduce în mod inevitabil la tensiuni şi neînţelegeri.
Fiecare familie încredinţează roluri membrilor ei. Unele dintre aceste roluri implică activitate precum dusul gunoiului, gătitul mâncării sau ducerea copiilor la grădiniţă. Alte roluri sunt de ordin sentimental: unii membrii ai familiei devin încurajatori, glumeţi, gata să rezolve probleme sau sfetnici morali. De obicei aceste roluri evoluează lent, gradat de la începutul căsniciei dar uneori acestea duc la conflicte. Aceste conflicte sunt acute atunci când rolurile sunt ţinute rigid, sau când rolurile sunt amestecate, confuze.
Familia este într-o permanentă schimbare în funcţie de mediul unde îşi desfăşoară activitatea. Modelul vechi de căsătorie al unei femei odată pentru totdeauna cu acelaşi bărbat, unde amândoi contribue la creşterea a doi sau trei copii, este o imagine demodată şi pe cale de dispariţie în unele culturi. Se poate observa din ce în ce mai des familii cu un singur părinte, relaţii maritale instabile, care conduc la divorţ; recăsătorire şi formarea unei noi familii cu părinţi vitregi, înţelegerea greşită a rolului în relaţia părinte copil, unde părintele caută să-l mulţumească pe copil sau să câştige aprobarea lui cu orice preţ, coaliţii părinte-copil, unde fiecare părinte se grupează cu unul sau doi copii împotriva celuilalt părinte cu copii care sunt de partea lui; supraimplicarea părinte-copil unde părintele devine una (contopit) cu activităţile, temele şi stilul de viaţă al copilului.[7]
Acum nu mai pare surprinzător faptul că unii membrii ai familiei sunt derutaţi în ceea ce priveşte rolul lor şi temători când trebuie să-şi asume responsabilitatea în diferite ipostaze ale vieţii.
Ascultarea de care trebuie să dea dovadă un copil este dificil de realizat, dacă în cămin nu sunt create condiţii corespunzătoare. Şi acestea ţin de cel ce este liderul familiei, şi anume bărbatul care este chemat de Dumnezeu să fie capul familiei, ceea ce nu înseamnă a fi un dictator, tiran aşa cum cred cei mai mulţi în mod greşit. A fi capul familiei înseamnă a fi responsabil şi a avea răspundere în familie şi niciodată a avea dreptul de a lovi şi a ridica tonul, de a condamna şi pedepsi. Niciodată aceste atitudini nu au slujit pentru armonizarea familie. Copii pot fi convinşi numai de viaţa exemplară a părinţilor, mai mult chiar decât educaţia verbală, şi nicidecum prin violenţă şi atitudini asemănătoare.[8]
Astfel, neasumarea responsabilităţilor în familie, cauzată de diferite motive, este o disfuncţie familială care nu contribuie la unitatea şi buna funcţionare în cadrul familiei.
2.Dezordine și dezechilibru.

Fiecare membru al familiei are un rol bine determinat în cadrul acesteia. Din acest rol derivă anumite responsabilităţi care trebuie asumate, deoarece în caz contrar dezordinea şi dezechilibrul va caracteriza acea familie.
Răsturnarea ierarhiei pe care Dumnezeu a instituit-o în cadrul familiei şi fuga de responsabilitate sunt aspecte care conduc la situaţii de criză foarte profunde.
Cuvântul Bibliei ne spune că liderul familiei este bărbatul iar femeia este ajutorul potrivit pentru bărbat. Adeseori bărbatul nu-şi asumă responsabilitatea rolului de lider, încercând să aşeze pe umerii soţiei lui greutăţile de care el fuge, pentru că se socoteşte probabil incompetent şi fără capacitatea necesară de a împlini rolul de lider în familie. Mulţi bărbaţi au abdicat de la poziţia lor de lideri fiindcă femeile au fost acelea care i-au încurajat să facă aceasta.
Starea de confuzie, când fiecare face ce vrea, iar soţii din diferite motive renunţă la rolul pe care trebuie să-l ocupe în familie, iar acest lucru se transmite şi copiilor, conduce la dezordine şi dezechilibru.
Atunci când unul dintre soţi dezapreciază munca celuilalt şi dovedeşte o acută lipsă de consideraţie faţă de munca partenerului său de viaţă, se atentează în mod grotesc la echilibrul familiei. Spre surprinderea celor mai mulţi, întreţinerea unei familii cere muncă şi nu puţină. Deşi se observă greu, lucrul în casă este mult şi obositor, cere timp şi efort. Gătitul, curăţenia, spălatul vaselor şi al rufelor, întreţinerea casei, îngrijirea copiilor, aprovizionarea, etc. adesea sunt lăsate în seama femeilor. Astfel după o zi plină de lucru, un comentariu de nemulţumire a soţului nejustificat, care constitue de altfel un dispreţ faţă de munca realizată de femeie în gospodărie, nu face decât să producă jignire şi supărare femeii. Un soţ matur şi iubitor, chiar dacă este liderul familiei, o ajută pe femeie în lucrurile din gospodărie.[9]
Obiectivitatea este un element esenţial al maturităţii. Ea este capacitatea de a ne observa pe noi înşine şi interesele noastre într-un mod realist. Copii în general sunt egoişti, preocupaţi de ei înşişi. Odată cu maturizarea trebuie să crească şi capacitatea de a vedea lucrurile în adevăratele lor relaţii, capacitatea de a judeca imparţial evenimentele şi de a recunoaşte că viaţa şi experienţele cuiva nu constitue interesul principal al celorlalţi şi nici normă de viaţă pentru alţi. Fără obiectivitate, un om va avea idei deformate despre sine, despre ideile, nevoile şi drepturile sale. Cel care are maturitate adecvată pentru căsătorie, are capacitatea de a fi obiectiv în atitudinile şi judecăţile sale. El înţelege importanţa relativă a evenimentelor, în raport cu sine şi cu alţii.
O persoană matură nu caută o evadare din realitate sau din problemele personale ci alege un mod de viaţă responsabil vis - a - vis de rolul pe care îl are în familie.
Aşadar, imaturitatea partenerilor şi neasumarea responsabilităţilor în familie, conduc căsnicia la o stare de criză accentuată, caracterizată de dezordine (haos) şi dezechilibru, fapt care pune în pericol sănătatea şi funcţiile ei şi nu de puţine ori duce la faliment şi implicit divorţ.

3.Asumarea responsabilităţilor

Fiecare membru al unei familii are un rol bine determinat în cadrul acesteia. Dumnezeu a stabilit prin planul Său, ca soţia să se supună cu bucurie conducerii soţului său, pentru că el este capul familiei stabilit de Dumnezeu. Soţia trebuie să se supună soţului ei din cauza dragostei şi respectului care-l are pentru el, la fel cum Biserica trebuie să se supună conducerii şi deciziilor finale ale lui Isus Hristos. Ascultarea trebuie să însoţească supunerea. Soţia trebuie să-şi respecte şi să-şi cinstească soţul în faţa tuturor, aşa încât să impună şi respectul altora pentru el. Două motive sunt date, sau cel puţin subînţelese, în problema supunerii soţiei faţă de soţul ei. Primul derivă din creaţie şi priveşte poziţia soţului de cap al soţiei, în timp ce al doilea derivă din răscumpărare şi priveşte poziţia lui Hristos drept cap al Bisericii.[10]
Cuvântul din limba greacă pentru a asculta înseamnă din punct de vedere literal, a-ţi retrage drepturile. Biblia spune că noi trebuie să ne dăm întâietate unul altuia în dragoste, să ne gândim la celălalt mai întâi şi să-l privim mai presus decât pe noi înşine. Când o soţie face aceasta, ea adesea îşi retrage dreptul de a zice ceva ce ar putea răni, afecta sau de a se amesteca în domeniul de conducere al soţului ei.[11]
Dacă cuvântul care caracterizează responsabilitatea soţiei este supunerea, cuvântul care o caracterizează pe cea a soţului este iubeşte. În ceea ce-l priveşte pe soţ, apostolul Pavel nu accentuează autoritatea lui asupra soţiei, ci dragoste lui pentru ea. Autoritatea lui este definită în termenii unei responsabilităţi pline de dragoste. Pentru noi cuvântul autoritate sugerează putere, dominare şi chiar oprimare. Ni-l imaginăm pe soţul autoritar ca pe o figură dominatoare, care ia toate deciziile de unul singur, adresează porunci şi pretinde ascultare, care îşi inhibă şi îşi sufocă soţia, zădărnicind în felul acesta creşterea ei spre maturitate şi împlinire. Dar aceasta nu este în nici un caz poziţia de cap pe care o descrie apostolul, al cărui model este Isus Hristos. Bineînţeles poziţia de cap indică o anumită măsură de iniţiativă şi conducere, ca şi în cazul în care Hristos a venit să-şi ceară şi să-Şi câştige Mireasa. Dar mai specific ea implică sacrificiu, dăruire de sine de dragul celui iubit, ca şi în cazul în care Isus Hristos s-a dat pe Sine pentru mireasa Lui. Dacă a fi cap înseamnă putere în vreun fel, atunci ea este puterea de a purta de grijă, nu de a strivi, puterea de a sluji, nu de a domina, puterea de a facilita împlinirea de sine, nu de a nemulţumi şi distruge. Şi în toate acestea standardul iubiri soţului trebuie să fie crucea lui Hristos, prin care El S-a abandonat pe Sine dându-se chiar şi morţii, în dragostea lui lipsită de egoism pentru mireasa lui. Dr. Lloyd-Jones are un mod şocant de a sublinia acest adevăr. Câţi dintre noi întreabă el şi-au dat seama că noi trebuie să ne gândim la starea de căsătorit în termenii doctrinei răscumpărării? Este acesta modul obişnuit în care ne gândim noi la căsătorie? Noi trebuie să ne gândim la căsătorie în termenii răscumpărării.[12]
Dumnezeu a făcut-o pe femeie intuitivă, rapidă şi afectivă în timp ce pe bărbat l-a făcut logic, încet în acţiuni şi gânditor. Eva i-a fost adusă lui Adam ca o complectare a vieţii lui şi şi ca una care să-l ajute, să-i ofere companie şi împlinire. Ce îi lipsea lui Adam, avea Eva, ce îi lipsea Evei avea Adam. Soţia este un ajutor pentru soţul ei, ea îi face drumul mai uşor şi mai plăcut în viaţa de zi cu zi. Soţul şi soţia sunt parteneri în căsătorie şi sunt pe poziţie de egalitate înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, dar rolurile şi responsabilităţile lor diferă pentru ca totul să funcţioneze la capacitatea maximă în cadrul familiei şi aceasta să experimenteze fericirea acceptând voia lui Dumnezeu cu privire la ea.
Unii consideră că a-şi asuma responsabilităţi familiale înseamnă o îngrădire profesională, o renunţare la libertate şi o viaţă de uzură care tinde în mod inevitabil spre plafonare, renunţând în felul acesta la unele responsabilităţi ce le revin în calitatea de soţ. Această fugă de responsabilitate şi încercarea de împlinire într-un mod individual nu face decât să slăbească familia şi să o expună pericolelor de tot felul.
După cum Dumnezeu i-a dat lui Adam în grădina Edenului libertate în cadrul unor limite, tot aşa Dumnezeu dă libertate indivizilor în cadrul căsătoriei, dar există şi graniţe limitative pentru această libertate. Nici unul nu trebuie să-şi caute binele lui în mod independent, fără să se gândească la felul în care asemenea acţiuni îl afectează pe celălalt, dar fiecare are domenii ale personalităţii lui, realizări, obiective şi valori pe care le poate urmării şi care vor fi profitabile şi vor contribui la dezvoltarea individuală sau la calificarea din punct de vedere profesional. Totuşi, fiecare trebuie să păstreze o conştienţă permanentă a felului în care alegerile, cuvintele, acţiunile şi căutările lui îl v-or afecta pe celălalt în bine sau în rău. Dragostea este constructivă, aşa că partenerii în căsătorie nu au voie niciodată să se angajeze conştient la vreo acţiune individuală care se poate dovedi distructivă pentru căsnicia lor.
Aşadar pentru a avea o căsnicie trainică şi viabilă, soţii trebuie să aibă curajul şi să-şi asume responsabilităţile ce le revin şi cu ajutorul lui Dumnezeu pot să se achite de datoriile lor în mod pozitiv[13].

------------------------------------------------------------------------------


Bibliografie


Iuga, Viorel, Showul Familiei Arad, Edit. Multimedia, 1994.

Lopez, Frederick G., Family Structure and Depression; Implication for the Counseling of College Students, Journal of Counseling and Development, April, 1986.

Mayhall, Jack şi Carole, C]snicia cere mai mult decqt dragoste, Timi\oara, Ed. Vanesa, 1991.

Schultze, Anton, Există un drum spre Dumnezeu, Korntal, Germania, Edit. Lumina Lumii.

Statt, John R. W., Noua societate a lui Dumnezeu, Oradea, Edit. Cartea Creştină, 1994.

*** International Educational Fellowship, Căsătoria, Bergen, Ed. Mission Possible Founda[ion,1990.

***Dictionar Explicativ al Limbii Romane, Bucure\ti, Ed. Univers enciclopedic,1998.
---------------------------------------------------------------------------------
[1] Dex, Bucure\ti, Ed. Univers enciclopedic,1998, p. 119
[2] DEX , p. 119
[3] International Educational Fellowship, Bergen, Ed. Mission Possible Foundation,1990, p. 22-33
[4] Jack şi Carole Mayhall, C]snicia cere mai mult decqt dragoste, Timi\oara, Ed. Vanesa, 1991.p. 171
[5] Psihologul Paul Vitz din SUA, a consultat saizeci de studi sociale din manualele folosite de şcoala generală. În cele aproximativ 15000 de pagini ale cărţilor, religia nu a fost deloc menţionată, iar familia a fost vag amintită. Într-un manual familia a fost numită un grup de oameni şi prin cărţi cuvântul soţ sau soţie nu a apărut folosit, căsnicie a fost menşionat o singură dată, casnică nici nu a apărut şi nici nu a existat nici o menţiune referitoare la familie cu un rol clar tradiţional sexual. Articolul a fost citat în Cultural Trends and The America Family, Washington DC, Family Research Council, 1986
[6] cf. Cu Efes. 5:21-23; Coloseni 3:18-25; 1 Petru 3:1-7
[7] Frederick G. Lopez, Family Structure and Depression; Implication for the Counseling of College Students, Journal of Counseling and Development, April, 1986, p. 508
[8] Anton Schultze, Există un drum spre Dumnezeu, Korntal, Germania, Edit. Lumina Lumii, p. 97
[9] Viorel Iuga, Showul familiei, pp. 82-83
[10] John R. W. Statt, Noua societate a lui Dumnezeu, Oradea, Edit. Cartea Creştină, 1994, p. 168
[11] ***International Educational Fellowship, Căsătoria, p. 26
[12] John R. W. Statt, Op. cit. p. 77
[13]*** International Educa[ional Fellowship, Op. cit., p.9

ECLESIOLOGIE

Forme de Conducere a Bisericii
În general se cunosc trei forme majore de conducere a bisericii: (1) forma episcopală, (2) forma prezbiteriană, şi (3) forma congregaţională. Fiecare dintre aceste forme are specificul ei, şi fiecare încearcă să-şi susţină poziţia cu argumnete biblice.

Conducerea episcopală
În cadrul acestui tip de conducere autoritatea este fixată într-un oficiu particular, acela al episcopului (episkopos). Biserica romano-catolică deţine cel mai complex sistem ierarhic, autoritatea aparţinându-i suveranului pontif, episcopul de Roma, papa.
Se pot remarca şi cele două nivele de slujire: primul nivel fiind cel al preotului obişnuit (el predică şi administrează tainele), iar al doilea nivel este cel al episcopului care are prerogative mult mai mari. Astfel că episcopii conduc şi supraveghează un grup de biserici (nu doar o biserică), ordinează preoţi – punându-şi mâinile peste un candidat pentru ordinare, episcopul conferă acelui candidat puterile asociate cu lucrarea respectivă, şi de asemenea episcopul are autoritatea de a repartiza păstorii. Episcopul are responsabilitatea să ocrotească adevărata credinţă şi ordinea în limitele anumitei zone.
Prin succesiune apostolică, termen de care se uzează în cadrul formei episcopale, se înţelege transmiterea autorităţii apostolilor de-a lungul istoriei prin punerea mâinilor la ceremonia de ordinare a episcopilor. Astfel că ei au autoritatea pe care au avut-o apostolii şi pe care aceştia au primit-o de la Isus. Un episcop este ales fie de cineva superior în rang (arhiepiscop), fie de alţi episcopi.
În cadrul bisericii romano-catolice în vârful piramidei se află episcopul suprem, papa, sau tatăl întregii biserici. El îşi exercită conducerea prin arhiepiscopi, care administrează zone întinse. Sub ei se află episcopii, faţă de care sunt răspunzători preoţii.
De la Conciliul Vatican I s-a decis că papa are autoritate supremă şi nelimitată în orice situaţie, iar când vorbeşte ex cathedra (în calitatea lui oficială), despre probleme de credinţă şi practică, el este infailibil, hotărârile astfel luate nu pot fi niciodată modificate sau abrogate. Papa nu îşi poate numi succesorul, acesta este ales de Colegiul Cardinalilor, din rândul cardinalilor (papa este cel care decide cine să fie cardinal).
Argumente aduse în sprijinul formei episcopale: (1) Hristos, întemeietorul bisericii a conferit autoritate apostolilor – Mat.28:18-20. Apostolii la rândul lor au delegat autoritatea altora, cum ar fi Timotei şi Tit. Apostolii au rânduit prezbiteri sau conducători în bisericile locale – Fapte 14:23, tot ei şi-au pus mâinile peste primii diaconi – Fapte 6:3,6. (2) Poziţia ocupată de apostolul Iacov în cadrul bisericii din Ierusalim – Fapte 15:13-21. (3) Linia directă de succesiune de la apostoli la episcopii zilelor noastre.
Obiecţii aduse conducerii episcopale: (1) Sistemul este mult prea formalizat. Există tendinţa de a se pune un accent mai mare pe funcţie decât pe calităţile persoanei care deţine funcţia respectivă. (2) Dovezile istorice privind autoritatea apostolică sunt ambigue, nu există dovezi clare care să ateste că cineva ar fi transmis dreptul de a ordina.
Biblia nu subliniază că ar exista o diferenţă între autoritatea episcopilor şi cea a prezbiterilor. (3) Se acordă prea puţină atenţie exercitării directe de către Hristos a domniei Sale asupra Bisericii. Apostolul Pavel a fost instalat de către Hristos în slujire fără vreun alt intermediar – Gal.1:15-17. Dacă Pavel şi-a primit autoritatea direct de la Dumnezeu, nu este posibil ca şi altora să li se întâmple la fel?

Conducerea prezbiteriană
Autoritatea în cadrul acestei forme de conducere nu se află într-o singură persoană ci într-un grup de prezbiteri. În Noul Testament tremenul prezbiter apare de obicei la plural sugerând că autoritatea prezbiterilor este mai degrabă colectivă decât individuală. Termenul de prezbiteri era echivalentul termenului de bătrâni ai poporului din Vechiul Testament, autoritatea lor fiind conferită de vârsta şi de experienţa personală.
Argumente pentru forma prezbiteriană de conducere. Sinagoga iudaică a fost condusă de un grup de bătrâni, iar Biserica creştină, cel puţin pentru un timp, a funcţionat în cadrul sinagogii. În biserica din Ierusalim au fost prezbiteri încă de la început – Fapte. 11:30; Pavel şi Barnaba au numit prezbiteri în toate bisericile (Fapte. 14:23); Pavel i-a adunat pe prezbiterii din Efes şi le-a vorbit despre importanţa slujirii (Fapte 20:17) ; prezbiterii sunt menţionaţi şi în epistolele pastorale. Se pare că în Biserica Primară a existat un anumit gen de comitet de conducere. Pavel îi roagă pe tesaloniceni “… să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc” (1 Tes.5:12). Scriitorul epistolei către Evrei îndemna : “Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele” (Evr.13:17). Decizia Conciliului de la Ierusalim arată un astfel de tip de conducere în acţiune (Fapte 15). Se pare că în vremurile nou-testamentale, poporul confirma în slujire pe cei aleşi de către Dumnezeu ca să fie prezbiteri, ei erau bărbaţi despre care se ştia că sunt capabili să conducă Biserica – alegerea lui Matia, Fapte 1:23-26, alegerea celor şapte diaconi Fapte 6:3. Dumnezeu este suveran în alegere: Matei 16:19; Ioan 20:22-23 şi Efeseni 4:11-12. Autoritatea lui Hristos este împărţită credincioşilor individuali şi delegată de către ei prezbiterilor care îI reprezintă. Odată aleşi prezbiterii funcţionează în numele sau în locul credincioşilor individuali.
Sistemul prezbiterian menţine câteva principii nou-testamentale esenţiale în domeniul conducerii: calitatea de Domn a lui Hristos, principiul participării oamenilor (ei au acces direct la Dumnezeu şi au dreptul să-şi exprime părerile personale), se păstrează conceptul de colectivitate, iar puterea bisericii rezidă într-un grup, grupul prezbiterilor şi nu într-o singură persoană.
Acest tip de conducere este întâlnit la Biserica prezbiteriană şi la cea reformată.
Sistemul prezbiterian diferă de cel episcopal prin faptul că în cadrul lui există numai un singur nivel preoţesc, cel al prezbiterului învăţător sau al păstorului.
Pe măsură ce apostolii ieşeau treptat de pe scenă şi pe măsură ce apăreau diferite curente eretice, a crescut nevoia unor învăţături autoritare, astfel a luat fiinţă funcţia de prezbiter învăţător.
Obiecţii aduse formei prezbiteriene de conducere. Obiecţia majoră este că acest sistem de conducere îşi are rădăcinile într-o formă veche de conducere despre care Biblia vorbeşte prea puţin. De asemenea se obiectează că hotărârile sau deciziile ce se impun a fi luate sunt luate de către o minoritate.


Conducerea congergaţională
În cadrul acestei forme de conducere autoritatea este distribuită tuturor membrilor din congregaţia respectivă. Două aspecte sunt cruciale pentru această formă:
(1) autonomia, congregaţia locală se conduce singură; ea îşi alege propriul păstor, îşi determină bugetul şi deţine proprietăţi; (2) democraţia, fiecare membru are un cuvânt de spus în ceea ce priveşte problemele comunităţii. În cazul anumitor asocieri interbisericeşti, deciziile sunt luate pe baza majorităţii, iar asocierile sunt de o natură strict voluntară şi pragmatică (evanghelizări, dezvoltarea părtăşiei creştine, tabere de tineret). Conducătorul angajat este văzut ca un slujitor pentru un timp limitat, specificat dinainte, şi poartă titlul de secretar executiv.
Această formă de conducere se întâlneşte la baptişti, la congregaţionalişti, şi la unele grupuri luterane.
Se crede că principiul autonomiei se află la baza conducerii bisericeşti nou-testamentale. În Faptele Apostolilor accentul cade pe biserica locală; nu se face referire la nici o structură superioară bisericii locale care ar controla sau dirija biserica.
În cadrul formei de conducere congregaţională există un singur nivel al preoţiei. Se consideră că titlurile de episcop, prezbiter şi pastor sunt nume diferite pentru aceeaşi slujbă. Această echivalenţă se distinge din textul biblic din Faptele Apostolilor 20:17,18 unde Pavel spune: “ Luaţi seama la voi înşivă şi la turma peste care v-a pus Duhul Sfânt priveghetori (episkopoi , episcopi), ca să păstoriţi (poimainein, a păstori) Biserica Domnului , pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”.
Argumente în sprijinul formei de conducere congregaţională: (1) Încă de la începutul Bisericii întreaga congregaţie a ales succesorul lui Iuda (Fapte 1), iar mai târziu grupul celor şapte diaconi din Fapte 6. Se pare că grupul local de creştini din biserica din Antiohia a fost implicat în numirea lui Pavel şi a lui Barnaba ca misionari, deoarece la întoarcerea acestora din misiune au adus raportul în faţa congregaţiei locale (Fapte 14:27) Biserica i-a trimis pe Pavel şi pe Barnaba la Ierusalim pentru a rezolva problema circumciziei – (Fapte 15:2,3) iar răspunsul a fost trimis de către întreaga Biserică de la Ierusalim (Fapte 15:22); (2) Însăşi învăţătura lui Isus este ostilă ierarhiei întâlnită la forma episcopală, El I-a mustrat pe ucenici pentru dorinţa lor nesănătoasă de a stăpâni (Luca 22:25-27); (3) Atât Isus cât şi Pavel au subliniat că autoritatea de a disciplina aparţine grupului în întregime, nu unui individ izolat sau unui grup restrâns de conducători. În discuţia despre modul în care trebuie tratat un frate care a păcătuit, agentul final al disciplinării este Biserica (Matei 18:15-17). Pavel a îndemnat întreaga comunitate din Corint să-l îndepărteze din părtăşia ei pe bărbatul imoral (1 Cor.5); (4) Epistolele lui Pavel erau adresate mai degrabă bisericilor în întregime, decât unui episcop sau unui grup de prezbiteri. Epistolele către Timotei, Tit şi Filimon le-au fost adresate acestora ca indivizi, nu ca lideri ai unei Biserici.
Obiecţii privind conducerea congregaţională. Acest tip de conducere nu ţine seama de dovezile biblice în favoarea autorităţii apostolice: Pavel a numit prezbiteri (Fapte 14:23) şi l-a instruit pe Tit să facă la fel (Tit 1:5). Când apostlul Pavel a scris bisericilor, el nu le-a dat doar sugestii sau sfaturi; el le-a poruncit efectiv ce să facă. Încă de la începutul istoriei Bisericii a existat o separare între oficiile de episcop, prezbiter şi diacon; episcopii deţineau un statut şi o autoritatea specială. Deşi epistolele apostolului Pavel sunt adresate în special congregaţiilor întregi, totuşi în Apocalipsa, apostolul Ioan adresează “scrisorile” îngerului, probabil prezbiterului bisericii.

Fără vreo formă de conducere
Anumite grupuri precum quakerii sau Plymouth Brethren (Creştinii după Evanghelie), tăgăduiesc faptul că Biserica are nevoie de vreo formă de conducere vizibilă. Ei accentuează în schimb, lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, care îi călăuzeşte pe credincioşi într-un mod direct, individual şi nu prin intermediul vre unei organizaţii. Quakerii pun accentul pe conceptul de “lumină lăuntrică“, ei nu au reguli explicite pentru aderarea la o biserică. Deciziile sunt luate printr-un acord mutual produs de Duhul Sfânt.
Creştinii după Evanghelie nu pun mare accent pe biserica vizibilă, ci pe cea invizibilă, cea alcătuită din adevăraţii credincioşi.
Obiecţiile ce se aduc fac referire la faptul că încă de la începutul Bisericii au fost oameni chemaţi de Dumneze să păstorească turma şi să supravegheze lucrarea bisericii.

Concluzii
Fiecare dintre formele de conducere prezentate mai sus se bazează pe anumite texte biblice extrase mai ales din cartea Faptele Apostolilor. Cu toate acestea trebuie să recunoaştem sărăcia de material biblic, didactic privind acest subiect. Bisericilor nu li se porunceşte să adopte o anumită formă de organizare. Singurele pasaje didactice pe tema conducerii bisericii sunt enumerările pauline ale calităţilor necesare calificării pentru funcţiile deja existente (1 Tim.3:1-13; Tit 1:5-9).
De asemenea nu găsim în Biblie un tipar unic de organizare a bisericii. Pe de-o parte există elemente democratice, dar şi de conducere monarhică (mai ales numirea şi ordinarea de către apostoli a unor supraveghetori şi instruirea bisericilor de către ei).
Majoritatea bisericilor din Noul Testament au fost înfiinţate de misionari itineranţi, deci nu a existat o lucrare fixă şi permanentă. În acele condiţii era firesc ca apostolii să exercite o influenţă majoră asupra bisericilor.
Posibil ca Biserica, iniţial să fi adoptat sistemul sinagogii, cu prezbiteri (un grup de bătrâni) în conducerea lucrării, iar ulterior, în mediile greceşti să predomine episcopii.
Oricum, un principiu evident din Noul Testament, şi mai ales din 1 Corinteni este valoarea unei bune rânduieli şi existenţa unor persoane care să răspundă de lucrări specifice (Fapte 6, alegerea celor şapte diaconi). Chiar dacă anumite persoane sunt implicate mai profund în lucrarea din biserică, totuşi nu trebuie să se uite faptul că fiecare persoană în parte este importantă pentru întregul trup (Romani 12; 1 Cor.12).